INTERVIU cu Pascal Bruckner | “Discursul radical-extremist e mai mult o compensare”

Din 1990 tot vine în România. În fiecare an. Spune că s-a îndrăgostit de oamenii primitori și prietenoși de aici. Foarte recent și-a lansat prima piesă de teatru la noi în țară, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Independent Undercloud.

Romancier și eseist născut la Paris, în 1948, o figură emblematică a intelectualității franceze, numit și filosoful actualității, Pascal Bruckner mi-a povestit despre cum a văzut România după căderea lui Ceaușescu, despre spiritul tânăr pe care îl are această țară, despre inspirație și iubire.

Prima vizită pe care ați făcut-o în România a fost în anii ’90. Cum arată România în perspectiva dumneavoastră acum, față de atunci?

Prima mea vizită a fost în februarie 1990, la trei luni după revoluție. La acel moment, țara era extrem de murdară, iar oamenii erau speriați. Ceaușescu tocmai ce murise, dar spiritul comunismului era peste tot. Zilele astea, față de perioada respectivă este de 20 de ori mai bine. Cu orice critică ai veni asupra Guvernului, în România e mult mai bine decât era în timpul căderii lui Ceaușescu. Desigur, în continuare sunt lucruri de îmbunătățit, dar acum sunteți în Europa și sunteți parte unei mari familii, care câteodată e unită, câteodată nu, dar cred că este un bun drum pentru un viitor bun.

Ce v-a făcut să veniți aici în fiecare an?

Românii. Aici am găsit oameni foarte entuziaști, grupuri entuziaste, persoane prietenoase pe care nu le-am găsit în altă parte. De asta vin în fiecare an. Pe lângă celelalte țări ex-comuniste, România este o țară fericită. Dacă mergi în Cehoslovacia sau Polonia, oamenii sunt încă depresivi după ce comunismul și-a lăsat amprenta. Dar nu aici. Aici este o generație tânără care este pregătită să preia frâiele țării, să creeze, să inoveze. Și nu cred că asta există în celelalte țări ex-comuniste. Datorită istoriei voastre, sunteți motivați să dați pagina și să mergeți mai departe.

„Trebuie să aveam de-a face cu asta“

Cum percepeți accentuarea discursurilor politice radicale din ultimii ani?

Discursurile politice radicale vor exista mereu. S-a eșuat în proiectul stabilizării regimului comunist în toată lumea. Singurul lucru rămas este discursul radical-extremist, care este mai mult o compensare. Deci există. Câteodată au idei bune, în cea mai mare parte nu au, dar trebuie să aveam de-a face cu asta.

Cum ați primit proiectul Undercloud când ați auzit de el?

Prima dată nu am știut despre ce este proiectul. Pentru mine, Undercloud era un proiect abstract când am auzit prima dată, de la Chris Simion. Am venit anul trecut și am văzut că era un mare succes. Am scris două piese de teatru și i le-am dat lui Chris. Cred că festivalul acesta e un mare succes.

photo credit: Underclound Festival

 

Cum vă simiți promovându-vă prima piesă de teatru în România?

Cred că destul de ciudat. Pentru că ar fi trebuit să fie în Franța. Dar am avut multe cărți promovate în Franța. Una a fost promovată în Avignon, acum două luni. Cred că e destul de emoționat atunci când alți oameni te plac mai mult decât propriii tăi oameni din Franța.

După ce ați publicat „Paradoxul iubirii“, ați spus că acesta este sfârșitul cărților despre iubire scrise de dumneavoastră. Credeți că ați spus tot ce ați avut de spus despre iubire?

Nu chiar. De fapt, aș putea adaugă câteva idei, câteva paragrafe, dar, în mare parte, am spus tot ce-am avut de spus. Doar dacă nu mă răzgândesc.

Startul unei noi idei

De unde vă luați inspirația?

Îmi iau inspirația în multe feluri: din insomnii, cățărări pe munte – tocmai am venit acum trei zile din Alpi. Când merg, când alerg sau în timpul unei discuții. Iau cina cu prietenii și, dintr-o dată, un singur cuvânt sau o singură frază mă lovește – și ăsta ar fi startul unei noi idei, unei noi povești.

Unele persoane ar spune că vor scrie, dar le este frică să o facă. Cum pot trece peste acest blocaj mental?

I-aș sfătui să nu treacă de el. Toată lumea scrie. De la președinte la portar, toată lumea scrie. Toți au un manuscris.

Dacă ai un blocaj, înseamnă că nu ai nimic de spus. Dar dacă într-o zi poți trece de acest blocaj și să începi să scrii, e un bun semn. Cel mai bine e să-ți urmărești inspirația. Poți începe de la prima propoziție. Iei un carnet de note și scrii prima frază. Dacă merge, este bine, dacă nu merge, înseamnă că nu ai talentul să o faci.

Preluare: COTIDIANUL

Sfaturile specialistului | Cum să nu mori într-un trafic din ce în ce mai agresiv

Numărul accidentelor mortale în România s-a dublat față de anul trecut. În timp ce unii dau vin pe infrastructură, specialiștii afirmă că de vină ar fi condusul agresiv. Există un proiect privind introducerea cursurilor de conducere defensivă în școlile de șoferi, dar pe acesta s-a așternut praful. Un specialist în conducere defensivă ne-a împărtășit câteva dintre motivele pentru care numărul victimelor în urma accidentelor de circulație este atât de mare.

Șoferii românii dau vina pe infrastructură. Sau pe semnalizarea rutieră. Dar vina aparține factorului uman. De ce? Răspunsul specialiștilor accentuează o singură problemă: lipsa pregătirii, în special a cursurilor de conducere defensivă. Școala de șoferi nu oferă posibilitatea unei astfel de pregătiri. După ce termină o școală de șoferi, puțini conducători auto sunt conștienți că ar trebui să urmeze și un curs de conducere defensivă. De ce nu îl urmează, aflăm de la Emil Gâtej, doctor în psihologie și specialist în conducere defensivă.

Lipsa unei conduceri defensiv-preventive, ați putea spune că este principalul motiv al mortalității de pe șosele?

Cu siguranță. Foarte mulți oameni invocă infrastructura, ori acest lucru este complet greșit. Putem dovedi acest lucru prin fapte: drumuri care au fost asfaltate, în care nu au mai existat accidente de tipul suspensii distruse, roți strâmbe sau alte mici daune. După momentul în care au fost asfaltate, se moare pe aceste drumuri din cauza vitezei. Este foarte important să ținem cont de pregătirea factorului uman, care întotdeauna joacă un rol crucial. 97% din accidente sunt produse ca urmare a erorilor umane. Nu a infrastructurii sau a defecțiunilor tehnice. Conceptul de conducere preventivă este inclus în cel de conducere defensivă. A conduce preventiv înseamnă a anticipa. Atunci când conduc defensiv, mă apăr de greșelile mele și ale celorlalți. Construiesc o relație a mea cu mașina și a mașinii cu mediul. Această conduită cu siguranță ar duce la o reducere semnificativă a numărului de accidente din România, și abia apoi am putea spune că am avea nevoie și de infrastructură, și de semnalizare rutieră.

Care sunt regulile de la volan de care un conducător auto ar trebui să fie conștient?

Sunt câteva reguli foarte simple: să nu cred că mie nu mi se poate întâmpla, să fiu conștient de riscuri, să fiu conștient de ceea ce mă înconjoară, să fiu conștient că și ceilalți oameni au emoții, simt, se grăbesc să ajungă la cineva drag, la familie.

Care sunt regulile care se încalcă cel mai des?

Regulile ce țin de prioritate și de viteză. Sunt probleme extrem de grave, pentru că atunci când spun că merg cu 10 km pe oră în plus, merg cu 60 de km prin localitate, în loc să merg cu 50 de km, nu mi se pare o abatere gravă. Însă consecințele pot fi extrem de grave: spațiul de frânare va crește cu foarte mult. Dacă am merge cu 36 de km pe oră înseamnă că am parcurge 10 metri pe secundă. O secundă o să treacă până o să devenim conștienți că trebuie să frânăm și o secundă trece până frânăm, efectiv. Sunt 20 de metri. O trecere de pietoni nu are decât 5 metri. La asta se adaugă spațiul efectiv de frânare. Este extrem de grav să nu respectăm normele de viteză. Un alt lucru extrem de important este cel legat de prioritate. Este foarte important să dăm acest drept celor care îl au conform legislației.

Disciplină și atitudine pozitivă

Ce ar trebui să facem pentru a ne asigura atenția împotriva șoferilor agresivi?

Să mă apăr de șoferii agresivi înseamnă să am eu un comportament defensiv. Asta înseamnă să respect norme legale, să am o atitudine pozitivă în trafic, iar atunci când mă întâlnesc cu șoferi agresivi, simplul „îmi pare rău“, chiar dacă nu a fost vina noastră, ajută foarte mult. Mai bine renunț la orgoliu decât să-i pun în pericol pe alții sau să-mi pierd viața. Șoferii agresivi trebuie tratați ca atare. Sunt două modalități prin care putem acționa: disciplina și atitudinea noastră pozitivă care-i va face să-și diminueze acest grad de agresivitate, și mai e și latura coercitivă, care înseamnă că legea ar trebui să pedepsească gesturile agresive. În țările civilizate, flashurile, claxoanele, frânele, împinsul din spate sunt considerate gesturi agresive și se pedepsesc legal.

Care sunt aspectele care nu se învață la școala de șoferi?

Școala de șoferi din România face tot ceea ce poate să facă cu resursele de care beneficiază: ne învață să fim posesori de permis. După acest moment, există anumite lucruri pe care instructorii ar trebui să le facă, dar nu le pot face pentru că nu au infrastructura necesară. De asta este nevoie de cursuri de conducere defensivă. Academia Titi Aur poate oferi aceste lucruri. Avem simulator de tamponare, simulator de impact frontal, simulator de răsturnare, o mașină care are două volane și poate să ne învețe cum să reacționăm la derapaje, o mașină cu roți libere care ne învață cum să ne folosim de transferul dinamic de mase, suprafețe diferite. De aceste lucruri este nevoie pentru a experimenta.
Instructorii ar trebui să le ofere elevilor ideea aceasta de conștientizare a riscului. Să mergi cu mașina e foarte frumos, e confortabil, pasionant, dar riscurile care derivă de aici ar trebuie conștientizate și acționat în conformitate cu ele. Un instructor care nu poartă centura de siguranță, pentru că legea îi dă acest drept, greșește foarte mult, pentru că elevul său va vedea în el un model. Centura de siguranță este extrem de importantă în mașină, indiferent că ești conducător de taxi, instructor auto sau pasager. A nu purta centura de siguranță înseamnă a crește riscul de expunere la accidente. Un singur pasager dintr-o mașină cu 5 locuri care nu poartă centura va deveni criminalul celorlalți în cazul unui accident.

„Haide să mergem mai încet“

Ar trebui introduse în școlile de șoferi aceste cursuri de conducere defensivă?

Da, dar momentan acest lucru este la nivel de proiect. Între timp, 5 oameni mor, în fiecare zi, în România. Faptul acesta ar trebui să ne tragă un semnal de alarmă. O fi de vină infrastructura? Haide să mergem mai încet. O fi de vină semnalizarea rutieră? Haide să mergem mai încet. Trebuie să găsim niște modalități ca să facem față condițiilor pe care le avem. Realitatea este cea de astăzi: 5 oameni au plecat de acasă de dimineață și seara nu se vor mai întoarce. E bine ca oamenii să fie conștienți că trebuie să facă niște cursuri de conducere defensivă.

Cele mai mult accidente se petrec pe drumul cel mai frecventat, către casă sau serviciu. De ce?

Drumul cunoscut este drumul cel mai periculos. 80% din atenție ar trebui să fie pe activitatea principală, adică pe condus, și doar 20% pe alte activități. În momentul în care cunosc drumul, în momentul pe care știu pe unde merg, cunosc fiecare viraj, fiecare intersecție, tendința este de a nu mai acorda acești 80%. Vorbim la telefon, ne gândim la alte lucruri, suntem obosiți. Dacă întrebi pe cineva cum a ajuns acasă cu mașina, nu va ști să-ți spună ce a întâlnit pe drum. E un automatism care se creează. Ăsta-i motivul pentru care se petrec accidentele pe drumul cunoscut. Atenția e scăzută, avem senzația că nu ni se poate întâmpla nimic, și atunci orice factor necunoscut care apare ne ia prin surprindere.

Care este cea mai mare problemă a șoferilor români din punct de vedere psihologic?

Încrederea prea mare în sine. Se cred bine pregătiți, deși nu sunt. Consideră că mai important decât să cunoască legislația, să-i respecte pe ceilalți, să respecte normele de viteză, este să aibă atenție distributivă, adică să folosească telefonul mobil în timp ce conduc, să vorbească cu altcineva, să-și dea mail-urile de pe drum. E o problemă pe care o consider specific românească. Vor să facă mai multe lucruri în același timp. Se mai ia în considerare și faptul că au această formă de optimism la nivel crescut. Dacă voi considera că mie nu mi se poate întâmpla nimic, indiferent de situație, nu are cum să nu mie se întâmple ceva rău la un moment dat. O altă problemă este că nu-și cunosc limitele. Și atunci, nu știu cum să reacționeze într-o anumită situație. Dar cea mai mare problemă este lipsa de empatie. Nu se gândesc că și ceilalți trebuie să ajungă la destinație la fel ca și ei. Acest lucru nu poate duce decât la lucruri negative.

Ce te face un șofer bun?

Pregătirea de bază, cunoștințele procedurale. Următorul pas este experiența. Un șofer care este oricât de bine pregătit, dar nu are experiență, nu-l putem considera un șofer foarte bun. Are nevoie să treacă o serie de situații printr-o multitudine factori care să-l șlefuiască. Un șofer bun înseamnă un șofer conștient de riscuri, dispus să se apere pe sine și pe alții, un șofer care cunoaște bine proceduri, atât legale, cât și defensive. Când joc un joc, trebuie să-i cunosc regulile. Regulile constituie legea. A respecta legea înseamnă a respecta mediul. Dacă respect mediul, și mediul mă va respecta pe mine. Dacă nu, ajungem la cifrele pe care le avem în România acum.

Tinerii și victimele lor

În România, în anul 2016 statistica arată că numărul accidentelor mortale produse pe șosele a ajuns la cifra de 1.913. Această cifră reprezintă dublul numărului de accidente mortale față de media Uniunii Europene. În perioada 2001‑2015 au avut loc 117.031 de accidente, au murit 33.212 de persoane, iar alte 112.133 au fost grav rănite. În urma accidentelor soldate cu morți, costurile în România au fost estimate la 1,2 miliarde de euro (5,4 miliarde de lei) pe an.

Statisticile mai arată că 34,7% din șoferii vinovați de producerea accidentelor rutiere grave sunt încadrați în categoria de vârstă 16-30 de ani, tinerii deținând o pondere de mai puțin de un sfert din totalul posesorilor de permise de conducere, respectiv 23,9%. Statisticile Poliției mai arată că, în medie, 14 din 10.000 de posesori tineri (18-30 ani) de permise auto au produs accidente grave, dublul față de media de 7 din 10.000 de posesori de permise cu vârsta de peste 30 de ani. În medie, fiecare accident provocat de tineri a avut drept urmare 1,23 victime decedate sau rănite grav.

Corupția, principala cauză a mortalității pe șosele

Cel mai răsunător caz de corupție este cel de la București, unde procurorii bucureșteni au reținut 14 persoane implicate în obținerea frauduloasă a zeci, poate a sute de permise de conducere. Rețeaua agenților corupți ar fi câștigat zeci de mii de euro din promovarea probei practice în schimbul mitei oferite de către candidați. Suma medie plătită pentru fiecare permis era cuprinsă între 200‑300 de euro.

Ce sfaturi dau și experții străini

„Unele dintre cele mai uzuale practici în reducerea numărului de accidente rutiere includ instalarea unor bariere pe mijlocul sau pe marginea străzilor, introducerea de linii de marcaje tactile pe mijlocul și pe marginea străzilor, pentru alertarea conducătorilor auto somnoroși, și îmbunătățirea delimitării curbei, pentru reducerea accidentelor cu ieșire de pe carosabil. În ceea ce privește drumurile unde nu există bariere pe mijlocul sau pe marginea străzilor, viteza nu ar trebui să depășească 80 km/h. În intersecțiile din zonele cu viteze mari, se va instala un sens giratoriu pentru controlarea vitezei vehiculelor și a forței de impact frontal sau instalarea unor semne de circulație bine proiectate, pentru reducerea victimelor din accidente rutiere. Limita de viteză în intersecțiile nesemaforizate nu va depăși valoarea de 50 km/h“, spune Radoslaw Czapski, Senior Infrastructure and Transport Specialist în cadrul Băncii Mondiale.

Preluare: COTIDIANUL

INTERVIU cu Ștefan Iancu | Drame reale din seminarii ortodoxe într-un film românesc

A jucat în filme alături de actori străini celebri precum Steven Segal, Oscar Isaac, Abraham Murray, Ben Kinsley sau Keira Knightley, dar și de actori români, precum Dragoș Bucur, Cătălina Grama și Daniel Busuioc. „Un pas în urma serafimilor“ îi va aduce însă consacrarea. Este filmul în care va debuta ca protagonist în rolul lui Gabriel, anul acesta, cu premiera pe 22 septembrie.

În interviul pe care mi l-a acordat, Ștefan Iancu ne oferă în premieră câteva amănunte și ne vorbește despre speranța sa ca „Un pas în urma serafimilor“ să schimbe în bine viziunea publicului despre filmele realizate aici, acasă, despre tinerii români. Un film românesc după model american.

Un pas în urma serafimilor, primul lungmetraj în care ești protagonistul poveștii. Ce înseamnă acest film pentru tine?

A fost o experiență prin care am reușit să cunosc oameni care m-au ajutat atât pe plan profesional, cât și personal. Cred mult în succesul acestui film.

Pentru ce personaj ai dat probă la casting și de ce crezi că ai fost ales să-l interpretezi pe Gabriel?

Am dat casting pentru aproape fiecare personaj dintre seminariști, iar pentru Gabriel am dat la final. Nu pot să-mi dau seama exact ce a văzut directorul de casting în mine, dar probabil a văzut o potrivire și ca aspect, dar și ca interpretare.

Synopsisul spune: „elevii învaţă că minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească pentru a rezista în seminar“. Ce determină un grup de seminariști să-și însușească niște comportamente considerate de seminar ca fiind păcate?

Contextul în care se află. Intră în seminar cu o anumită părere și, treptat, realizează că dacă vor să rămână în seminar și dacă vor să continue pe calea asta, trebuie să se adapteze situațiilor din seminar și de asta ajung să mintă, să manipuleze.

Chiar atât de grele sunt situațiile respective, încât să ajungă să mintă, să manipuleze?

Cam este care pe care. Dacă vrei să rămâi în seminar, trebuie să minți, să trădezi, astfel încât chiar cel mai bun prieten să fie dat afară din seminar. Este ca o junglă.

Povestea din seminar este singurul caz real pe care-l cunoști?

Povestea este veche. De prin anii ’90. Este singurul caz pe care-l cunosc. Daniel Sandu a trăit-o, dar poate alții au avut o experiență diferită la alte seminarii.

Care este povestea lui Gabriel?

Gabriel este un tânăr de 16 ani care intră în seminar cu anumite gânduri și cu un anumit nivel de puritate, cu anumite valori. Nu are gânduri pătate. Ulterior, realizează că dacă vrea să rămână în seminar, trebuie să se schimbe. Nu-i place chestia asta și tocmai de asta tinde cumva spre a se îndepărta de tot ce este asociat bisericii. Nu e neapărat vina lui că se întâmplă asta, dar a simțit pe pielea lui tot ce s-a întâmplat acolo. E un băiat foarte curios. Știi cum e atunci când schimbi mediul, intri într-un loc nou, îți faci prieteni, îți faci dușmani. Și vrei să experimentezi lucruri noi.

Tu și personajul Gabriel v-ați întâlnit cumva în aceeași perioadă a vârstei: adolescența. Care sunt diferențele dintre voi doi și cât te regăsești în el?

Gabriel în scenariu este scris așa cum a fost Daniel în adolescență. Având în vedere că mi-a dat cumva frâu liber la conturarea personajului, am reușit să-l aduc aproape de mine. Este trei sferturi parte din mine. Felul în care acționează sau reacționează e similar cu al meu. Mai este o bucată din personaj pe care nu am putut și nici nu am vrut să o schimb, care este o bucată din Daniel.

A fost greu să-l joci?

El are un proces în timpul seminarului în care evoluează și se schimbă foarte mult. Nefilmând cronologic, erau secvențe în care Gabriel era într-un anumit fel și următoarea secvență trebuia să fie cum era acum un an de zile. Era dificil să fac trecerea de la Gabriel în punctul „x“ și Gabriel în punctul „y“. Eu mi-am creat personajul în așa fel încât să aibă un parcurs.

Ai putea să ne dai un spoiler și să ne spui scena ta preferată din film?

Secvența cu Vlad Ivanov, când eram doar noi doi. Era prima oară când în scenă eram doar noi doi. Eram reticent, aveam emoții. Nu știam cum să mă raportez, să nu fac ceva greșit. Dar asta era doar în mintea mea. El m-a ajutat foarte mult. În momentul în care repetam textul, se crea un fel de energie pe care, după, o transpuneam în secvența respectivă. Chiar dacă secvența vorbea despre o confruntare, Vlad Ivanov m-a ajutat.

Ce ți-a plăcut cel mai mult când ai jucat cu Vlad Ivanov?

Am cunoscut profesionalismul în persoană. Am avut de la cine învăța. E un om blând, care emană siguranță și eleganță în felul în care se raportează la felul în care joacă. Pe lângă faptul că mai interacționam în secvențe, a fost foarte important că îl urmăream de pe margine când juca, sau chiar când se ducea la masă. Este important să cunoști omul și dinainte. Este foarte important cum se raportează la tine în contextul scenei respective.

Cum a fost experiența acestui film față de celelalte în care ai jucat?

Sunt foarte recunoscător pentru ocazia asta. Mai mult decât orice, mă bucur că Daniel a avut încredere în mine, că mi-a încredințat persoana lui mie. În contextul carierei mele, bineînțeles că este un pas enorm pentru evoluția mea ca actor în devenire. E copleșitor să fii mereu acolo, să fii în fiecare zi, să știi că apari în fiecare moment, e greu. Dar nu m-am plâns. M-am bucurat foarte mult de fiecare moment.

Cu ce ne va surprinde, în toamnă, de pe 22 septembrie, gașca de seminariști?

Îmi place să cred că va aduce ceva nou filmului românesc. Nu putem spune că au fost făcute foarte multe filme românești cu și despre tineri. Mi-aș dori să schimbe viziunea filmului românesc. Ăsta a fost unul dintre scopurile filmului: să facem un film românesc, să facem un film bun, foarte bun, să-ți placă să-l vezi și să fie cu tineri. Cum sunt și filmele americane.

„Un pas în urma serafimilor“ spune povestea lui Gabriel, un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox. Inițial, încearcă să se adapteze mediului, dar, în cele din urmă, își dă seama că sistemul este complet corupt și abuziv. Nu după multă vreme, el și alți trei colegi sunt etichetați de consiliul școlii drept elevi-problemă. Prinși în lupta pentru putere între un preot incoruptibil, dar abuziv, și un profesor laic viclean și corupt, elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar. Povestea este un caz real și este inspirată din experiența regizorului Daniel Sandu în seminarul ortodox din Roman, poveste cu care își face și debutul în filmul de lungmetraj.

CARTE DE VIZITĂ

Nume și prenume: Ștefan Iancu
Vârsta: 19 ani
Studii: Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc“
Experiență în cinematografie: Kira Lina, Walking with the enemy, Tatăl meu e cel mai tare, The Godmother, Born to Raise Hell, Amintiri din epoca de aur, Against the Dark, Skins, The Half Life of Timofey Berezin, The Wonderful World of Disney.
Pasiuni: Călătoriile, filmele, mersul la teatru, fotbalul, ping-pong, cititul
Ideal în viață: Să ajungă actor

Preluare: COTIDIANUL

INTERVIU | Când cinematografia românească dă din coate

Cristian Bota: “Cred că meseria poate renunța la actor, nu actorul la meserie”

Că e Voinea cu păcatul său sau Cristi Bota cu pasiunea pentru actorie, băiatul din interviul de mai jos vine cu un gram de noroc și un sac plin de talent, de carismă și toate cele bune. Și cu un răsuflu în cinematografia românească. Spune că norocu-i de vină de a ajuns de la Drept la U.N.A.T.C sau de a reușit să prindă niște proiecte de calitate. Dar, până la urmă, norocul ți-l faci cu mâna ta.

Are 25 de ani și un CV frumușel. A jucat în: “Octav”, “237 years”, “O noapte în Tokoriki”, “Perfect Sănătos”, “Parta Albă” și multe altele. A mai scris, regizat și jucat în două scurt-metraje: “Lame Duck” și “Karma Sutra”. Filmul de lung-metraj despre care povestește că a fost cea mai frumoasă experiență a carierei lui de până acum, “Un pas în urma serafimilor” în regia lui Daniel Sandu, va avea premiera pe 22 septembrie.

Despre noroc, pasiune, alegeri și “Un pas în urma serafimilor” ne vorbește Cristian Bota. Actor, scenarist și regizor la început de drum.

Cum a început pasiunea ta pentru actorie?

Inițial am vrut să dau la Drept. De când eram mic am fost pentru dreptate. Tot timpul am avut probleme, de la grădiniță până la liceu, cu tot ce mi se părea în neregulă vis-a-vis de profesori sau ce se întâmplă în jur. Mă luptam contra și mi-am format și în familie, dar și în societate o personalitate de justițiar. Chiar am crezut că o să-mi placă. Imaginea mea despre avocați era exact cea din filmele americane. M-am apucat și m-am pregătit. Dar m-am gândit la ce mi-a spus tata dintotdeauna -tot ce fac în viață să fac cu plăcere, că școala o fac pentru mine și că timpul pierdut nu se mai întoarce. Mergeam la meditații pentru facultate, dar nu eram atât de mulțumit. În perioada aia mă uitam la serialele românești de la tv și mă gândeam ce ar însemna să fiu actor. Mă întrebam: “Oare ajung și eu să joc la ProTv sau la Hollywood?” M-am dus și m-am interesat la facultate. Asta se întâmpla pe la început de clasa a 12 a.

Părinții tăi nu au fost dezamăgiți când au auzit de decizia ta?

Nu neapărat că au fost dezamăgiți, dar mi-au spus că nu o să am bani și că o să mor de foame, că e o meserie pe care o fac degeaba. Dar nu au fost niciodată împotrivă. Mai ales că am făcut și 12 ani de pian, eram deja în domeniul artei. Și mai târziu chiar m-au susținut.

Cred că am avut foarte mult noroc. Nu prea poți să demonstrezi într-o probă de casting cât de bun ești. Este și o chestiune de șansă.

Ai 25 de ani și ai realizat deja două scurt-metraje: “Lame Duck” și “Karma Sutra”, iar unul dintre ele a prins și un loc la un festival. Cum ai ajuns să realizezi două filme la o vârstă la care un regizor abia își face intrarea în industrie?

Totul a pornit de la pasiunea mea pentru film. În momentul în care am dat la facultate aveam teatrul în suflet. Am fost întrebați de către profesori: “Ce ați vrea să faceți la nivel de carieră – film sau teatru?” Răspunsul meu era: “Teatru”. Nici nu credeam că o să ajung vreodată să joc în filme -aveam impresia că aș avea nasul prea mare, că nu se vede nu știu ce ok, că nu sunt frumusețea aia de sticlă. Culmea, am avut norocul să fac filme, să ajung repede și pe la Gopo, și pe la Tiff. Cred că am avut foarte mult noroc. Nu prea poți să demonstrezi într-o probă de casting cât de bun ești. Este și o chestiune de șansă. Și am avut șansa să întâlnesc scenarii de calitate, filme bune care au ajuns în festivaluri.

Așa mi-am format o educație în direcția filmelor și a festivalurilor. Mi-am dat seama ce se cere. Nu știam nimic despre cum se face un film. Ca actor vedeam întotdeauna cum îl regizează regizorul. Nu pierdeam timpul aiurea. Mă uitam și ce discută ei între ei, și ce discută operatorul cu el. Îmi plăcea să trag de limbă operatorul, să fiu tot timpul în mijlocul acțiunii. Am învățat cât de cât cam ce înseamnă procesul, oamenii de care ai nevoie, camera, rolul fiecărui lucru. Și am zis că mi-ar plăcea și mie să fac un film. Am vorbit cu câțiva prieteni. Toată lumea îmi spunea că este imposibil, costă foarte mulți bani, e foarte greu, post-producția pe urmă e și mai grea, să-l vinzi și să-l distribui e și mai greu. Am avut o perioadă de inactivitate și tot stând degeaba am realizat că mult mai important e omul care crează un lucru și-și pune sufletul în el, decât cineva care așteaptă să fie distribuit în niște scenarii care pot fi bune sau proaste.

Îmi place să fie un film adevărat care are o poveste extraordinară. Cu cât e mai adevărată, cu atât mă prinde mai tare în fața ecranului.

Ai reușit să obții finanțare pentru filme?

Finanțare pentru filme nu am obținut. Nici la “Lame Duck”, nici la “Karma Sutra”. La “Karma Sutra” –filmul care e la Montreal, am avut banii pe care îi câștigasem ca actor de la “Un Pas În Urma Serafimilor” și mi-a mai dat tata o parte din bani. Undeva la 3000 de euro a costat tot filmul. A fost puțin mai complicat la început pentru că eram actor, scenarist și regizor. Era foarte greu pentru că nu făcusem asta niciodată și nimeni nu credea în mine. Dar am crezut eu în poveste și asta a fost suficient. Este o poveste adevărată dusă la extrem –în 23 de minute trebuie să transmiți cât transmit două relații lungi, între tineri, cum sunt prezentate în film. Mie-mi place ca filmul să aibă la bază adevărul. Îmi place să fie un film adevărat care are o poveste extraordinară. Cu cât e mai adevărată, cu atât mă prinde mai tare în fața ecranului. Și cred că “Karma Sutra” asta transmite.

Unde și când vom vedea filmele?

Aștept să se termine anul festivalier în străinătate și în ianuarie am să le trimit la toate festivalurile românești la care voi putea să le trimit și care le vor primi. După care le voi urca și în online. Eu pentru asta am făcut filmele –pentru a fi vizionate, nu pentru premii.

Unde îți place să joci mai mult, în teatru sau în film?

Probabil că mulți actori o să se supere pe mine, dar, într-adevăr mă simt mai bine în film. Cred că publicul de cinema e mult mai aproape de actor decât publicul de teatru. La cinema spectatorul îi vede ochii, gândurile, cunoaște tot despre personajul respectiv. Toată lumea spune că în teatru personajul e mult mai viu și în film nu, pentru că nu filmezi atunci, pentru că filmezi în niște condiții, că nu filmezi cronologic. Plus că filmul rămâne. Teatrul dispare. Muncești 5-6 luni la o piesă de teatru, ea se joacă un an-doi și, într-un final, ea dispare ca și când nu a fost deloc. Pe când filmul rămâne, poți să-l arăți și nepoților, să-l vadă oamenii și peste sute de ani.

Unde crezi că duce drumul carierei tale, către actorie sau regie?

Nu cred că mă interesează atât de tare. Tocmai că m-am gândit foarte mult la lucrul ăsta și nu am venit cu un răspuns pertinent până acum. Nu aș renunța niciodată la actorie. Cred că meseria poate renunța la actor, nu actorul la meserie. Dar nici nu o să renunț să scriu și să creez niște povești mișto dacă ele vor vrea să fie spuse.

Voinea își punea doar o mască. În spatele măștii găseai un băiat foarte sensibil și fricos, care mușca de frică să nu fie mușcat.

Cum s-a simțit atmosfera filmului “Un pas în urma serafimilor”, în care ai jucat rolul personajului Voinea?

A fost cel mai frumos film la care am lucrat, cea mai intensă și complexă experiență. Cel mai mult mi-au plăcut regizorul și povestea. În egală măsură.

Cine este Voinea, personajul pe care-l joci?

Voinea e un băiat rău, un băiat invidios. Fiind invidios, seminarul îl face să fie singurul care sfidează lucrurile din suflet.

Actorii din “Un pas în urma serafimilor”                                                                   credit photo: HiFilm

Din perspectiva scenariului. Dar din perspectiva ta?

E un băiat foarte sensibil, care înainte de intrarea la liceu a încercat să se strecoare în societate și să-și formeze o personalitate. Nu a fost nici fraierul grupului, dar nici cel mai tare, iar lucrul ăsta i-a crescut invidia, în seminar devenind foarte răutăcios și rău. Dar își punea doar o mască. În spatele măștii găseai un băiat foarte sensibil și fricos, care mușca de frică să nu fie mușcat. El chiar își dorea să ajungă preot. El și prietenul său, cele două personaje negative, în momentul în care dau de beleaua cea mai mare, amândouă își arată adevărata față.

Cum te-ai înțeles cu personajul jucat?

Foarte bine. Am încercat să-l dezvolt pe cât de mult posibil.

Ce impact crezi că va avea acest film în cinematografia românească?

Fiecare film are viața și destinul lui, așa cum noi toți avem. Filmul a fost conceput și educat de Daniel Sandu. Odată ajuns în cinema e pe cont propriu.

Cum aștepți premiera?

Cu foarte mare nerăbdare. E momentul în care noi, toată echipa, ne bucurăm de munca noastră, alături de public.

Cum vezi filmul românesc la început de carieră?

Îmi place că abordează subiecte realiste și că are un potențial de creștere major. De când m-am apucat eu de meseria asta și până acum a crescut. Și va crește în continuare. Îmi pare rău că nu vizează foarte mult tineretul. Sau deloc. Sunt foarte multe povești despre tineri care ar putea fi spuse.

Actorie de film sau de teatru?

Actorie de film.

Care sunt actorii tăi preferați?

Christian Bale, Ethan Hawke și Brad Pitt.

Dar actrițele?

Melanie Laurent și Meryl Streep.

Ce fel de actor te consideri?

Un freelancer, în primul rând. Un artist realist, în al doilea rând.

Care e cea mai frumoasă emoție pe care o poate transmite un actor?

Dragostea. Dragostea oarbă. Dragostea pentru orice.

Melania Medeleanu: ”MagiCAMP este locul oamenilor fără măști”

Când viața îți dă cel mai urât diagnostic, nu ai decât să fugi sau să-l înfrunți. Se spune că adulții îl acceptă mai greu. Boala devine o parte din ei și îi distruge mai ușor. Le soarbe încrederea, voioșia și speranța. Forța interioară. Forță care într-un copil face cât trei adulți.

Cancerul a pus pauză pe copilăria lor, dar nu le-a luat forța. Le-a stors lacrimi și i-a făcut să suporte chinuitoarea procedură a chimioterapiei. Însă timpul petrecut în spital nu i-a făcut să uite cum să mai zâmbească. Își regăsesc zâmbetul și încrederea în ei într-un loc în care se simt înțeleși. În locul unde se pot simți liberi și fericiți, dincolo de branulele, patul de spital și citostaticele care le-au grăbit maturizarea.

Din iulie până în septembrie, în fiecare săptămână, câte o grupă de copilași venită din diferite părți ale țării redescoperă bucuria jocului în MagiCAMP, tabărafondată de Melania Medeleanu împreună cu Vlad Voiculescu, în anul 2014.

În vizită în tabără

Ne-au invitat într-o zi de joi pe „meleagurile jocului“, la câțiva kilometri de Târgoviște, în Brănești. Am ajuns pe la prânz, momentul în care copiii erau la activitățile de dimineață din parcul de aventură. Am fost primiți tare frumos de către Vlad Voiculescu, cu care am mai stat puțin la vorbă. Spune că tabăra asta a fost visul lui. „MagiCAMP nu este despre o singură persoană. Este despre mai multe. Despre toți“, ne spune Vlad Voiculescu.

Viitorii voluntari

O găsim în cabinetul medical pe doamna Rodica, medicul cu care au venit copiii de la Chișinău. „Vorbesc cu toți părinții ai căror copii au primit tratamentul cu ceva timp în urmă și încercăm să-i aducem aici. Eu mă orientez după copiii care au primit tratamentul, sunt cu el la final sau deja terminat, pentru că venim tocmai din Republica Moldova și copiii parcurg o distanță destul de mare, 10 ore, și e dificil să mergem cu cei care sunt în perioada de tratament. Pe toți pacienții pe care îi găsim cu tratamentul la final, încercăm să-i invităm în MagiCAMP“, spune Rodica Golban. „Își fac planuri să vină și vara următoare. Eu îmi doresc ca toți copiii care au venit aici să încerce să vină ca voluntari și voi contribui la acest lucru“, a adăugat Rodica Golban.

Visuri de viitor

Mădălina nu s-a bălăcit în piscină. A preferat să se joace cu o prietenă. Are aproape 9 ani. E timidă. Nu am vrut să o întreb despre boală. Era prea mică atunci când a fost diagnosticată: leucemie acută limfoblastică. Nu-și mai aduce bine aminte. Acum e bine. E în remisie de 7 ani. „Este foarte frumos aici. Ne distrăm și facem multe jocuri. Ne cățărăm la parcul de aventură, facem brățări, inele și fustițe din anumite materiale. Cea mai mare dorință a mea e să devin vânzătoare pentru că îmi place matematica“, povestește ea.

Radu are 11 ani. Același diagnostic. Exprimarea frumoasă și hotărârea din glas îți dau senzația că vorbești cu un om mare într-un corp mic. Desenează și vrea să devină arhitect. „În MagiCAMP este foarte plăcut și distractiv. Rămâi cu amintiri pe viață. Mă simt foarte bine alături de ceilalți prieteni. Simt că pot să vorbesc liber cu ei“, spune Radu. „Când am făcut boala eram mai mic, nu mai țin minte foarte multe. Dar țin minte că nu a fost plăcută. Țin minte că de multe ori umblam cu ace, cu bandaje. Nu a fost deloc plăcută. Eu când voi fi mare vreau să devin arhitect, pentru că îmi place să desenez, să creez, să îmbunătățesc. Nu aș avea cu ce să îmbunătățesc locul ăsta (n.r. – MagiCAMP). L-aș vedea la fel. Îmi place foarte mult așa cum e“, mărturisește el.

„Adultul devine boala lui, copilul poate fi scos din starea respectivă“

Melania Medeleanu ne spune că MagiCAMP este locul oamenilor fără măști, locul în care adulții se opresc din a-și construi „ziduri de apărare“ și lasă soarele să intre pentru a se putea bucura de momentele cu cei mici.

„Ce ne-am propus noi să le oferim copiilor este multă bucurie. Bucuria aia de care nu au avut parte de mult timp. «Joacă. Joacă la greu!» Ăsta e motoul nostru. Ce am descoperit însă e că, pe lângă bucurie, îşi iau și încredere în propriile forțe, pentru că, de foarte multe ori, acești copii au stat atât de mult timp în spital, încât au uitat cât de multe lucruri pot să facă.

Magia, dacă vine de undeva, nu poate să fie decât de la oameni. Că sunt omuleți mai mici sau mai mari, ei sunt cei care, odată ajunși aici, pun în locușorul ăsta ce au mai frumos în ei. Oamenii mari știu exact de ce sunt aici: ei sunt aici să-i bucure pe copii. Și atunci, chiar dacă sunt obosiți, chiar dacă nu mai sunt în compania lor, unde erau șefi, de plidă, și ei și copilaşii năzdrăvani aduc aici ceea ce îi face mai buni. Asta e magia“, a mărturisit Melania Medeleanu, fondator.

Maturizare precoce

Mihaela are 8 anișori. Este de la Chișinău și a venit în tabără pentru a doua oară. Boala a făcut-o să înțeleagă viața. A maturizat-o.

Jucăm puțin badminton și ne odihnim pe iarbă. Se alătură și cățelul Vasilică, alintatul taberei. Spune că lui Vasilică îi place tare mult să fie masat pe burtică. Cu un glas dulce, îmi spune: „Să știi că eu simt că pot înțelege animalele. Pot vorbi cu ele. Știu ceea ce-și doresc“.

De-a lungul timpului, mulți copilași care au trecut și prin tabăra MagiCAMP au plecat dintre noi. Nu au mai rezistat în lupta cu boala. A fost prea puternică pentru trupul lor firav. De multe ori, cei care i-au cunoscut nici nu se așteptau. Sperau că o să se facă bine. „Am învățat în tabără că nu contează problemele pe care noi ni le creăm, ci contează oamenii pe care îi ai în jur și felul în care ei te fac să zâmbești mai departe“, ne spunea zâmbitoare Lulu, voluntar.

Dar sunt copii cărora soarta încă le mai zâmbește. Copii care se vindecă sau chiar s-au vindecat complet. Boala a intrat în remisie de mulți ani. Îi vezi cu adevărat fericiți și plini de viață. Îi vezi plini de încredere și curajoși. Maturi și pregătiți în lupta cu viața, luptă pe care ei deja au câștigat-o. MagiCAMP te schimbă.

„Ai curajul să trăiești fiecare secundă!“

„Când ajung aici sunt atât de plini de viață, au pofta asta de a se juca, încât uită de suferință. Suferința se vede în special în spitale. Dar aici, în tabără, suferința e dată la o parte și ce rămâne e bucuria în stare pură – bucuria aia când fiecare secundă de viață e o minune. Trebuie să profiți de ea. Asta e lecția pe care ne-o luăm noi, oamenii mari, de la acești copii: faptul că fiecare secundă poate să aducă așa de mult! Trăiește-o! Ai curajul să o trăiești!

De foarte multe ori, noi, oamenii mari, ridicăm niște ziduri pentru că ne e teamă să fim răniți. Punem cărămidă peste cărămidă și ridicăm zidul. Zidul te poate apăra de diverse pericole, dar nici soarele nu mai trece când ai ditamai zidul în fața ta. Copiii ăștia numai asta fac cu noi: iau zidurile alea și le dau deoparte. În MagiCAMP întâlnești oameni fără măști.

Când un adult primește un astfel de diagnostic, el devine boala lui, nu se mai gândește la altceva. Dar când un copil primește un diagnostic atât de dramatic, el totuși poate fi scos din starea aia, poți să-l distragi, să-l scoți de acolo într-un joc și nu se mai gândește tot timpul. Dar ce-l motivează pe copilul ăla în cele mai crunte momente ale lui, aș vrea să știu. Dacă fiecare dintre noi am avea un sfert din curajul lor, am schimba lumea“, a mai spus Melania Medeleanu.

De-alungul timpului, mulți copilași care au trecut și prin tabăra MagiCAMP au plecat dintre noi. Nu au mai rezistat în lupta cu boala. A fost prea puternică pentru trupul lor firav. De multe ori cei care i-au cunoscut nici nu se așteptau. Sperau că o să se facă bine.

Dar sunt copii cărora soarta încă le mai zâmbește. Copii care se vindecă sau care chiar s-au vindecat complet. Boala a intrat în remisie de mulți ani. Îi vezi cu adevărat fericiți și plini de viață. Îi vezi plini de încredere și curajoși. Maturi și pregătiți în lupta cu viața, luptă pe care ei deja au câștigat-o.

 

preluare: COTIDIANUL

imagine video și foto: Daniel SOARE

montaj: Alina CIUTAC

Andrei Stupu: “E o bucurie foarte mare ca oamenii să fie interesați de evoluția ta, să o aprecieze”

Îmi este fost coleg în Alecsandri, dar eu l-am cunoscut ca cel mai mai implicat elev din liceu. Și nu implicat doar în “actul școlar”, așa cum îl numește, ci și în activități de voluntariat.

S-a mutat în ultimul an de liceu în capitală. Spune că aici a avut șansa de a se dezvolta cel mai mult pe plan profesional. Și a avut dreptate! Nici măcar Bacalaureatul nu a a fost o piedică în a-și continua proiectele în fundațiile din care face parte,  în deschiderea “blogului cu miere” sau în implicarea într-un proiect de televiziune.

Spune că de la fiecare om reușește să învețe câte ceva, iar despre “oamenii-resursă” din viața lui vorbește cel mai frumos. Prietenii lui, mai mari în vârstă, îl îmbogățesc cel mai mult, fiind activi în dezvoltarea lui personală.

De se va lăsa cu vărsare de miere pe viitor, numai el știe. Următorul pas este înscrierea la Facultatea de Relații Internaționale și Studii Europene și Facultatea de Biologie, două dintre cele mai mari pasiuni pe care speră să le completeze cât mai benefic.

Cu Andrei Stupu am avut zilele trecute plăcerea să discut în cadrul redacției “Cotidianul”. Prezentator tv, blogger, activist civic, voluntar, bursier și lucrător de tineret.

Cosmin Savu: “Visul meu ar fi să vând limonadă pe o plajă din Portugalia”

Într-o țară în care mulți ce au un laptop în față sau un post de televiziune unde au posibilitatea de a-și revărsa frustrările personale, ascunzând mizeria sub preș, mascote sau masochiști ai calității și adevărului, “România, te iubesc!” vine ca un “respiro” la ceea ce vrea a se numi jurnalism de calitate.

Cosmin Savu, corespondent al emisiunii de 9 ani, mi-a oferit ocazia de a-mi explica mai multe despre munca la “România, te iubesc!” și impedimentele create de anumiți subiecți ai instituțiilor, despre diferențele dintre jurnalismul nostru și cel al englezilor sau al bulgarilor, mentalitatea românilor în ce privește cererea și oferta, și despre faptul că nu ar pleca din România deși o parte din familia lui este stabilită peste ocean.

Cosmin este un povestitor tare bun și un om deschis și prietenos. Umorul cu care povestește te face să-l urmărești cu drag, iar profesionalismul, seriozitatea și pasiunea cu care își face munca îți demonstrează că se mai face și jurnalism în România, nu doar “divertisment mascat”. Te motivează și te face să speri că tu, tânăr fiind, încă-ți mai poți găsi mentori în acest domeniu. Și speri să ajungi să ai ocazia de a învăța de la el în viitor.

Un interviu tare drag, cu drag.

Vizionare plăcută! 🙂

Imagine: Daniel Soare

Montaj: Daniel Benchea

Mihai Dedu: “Înainte de a împlini vârsta majoratului, eram foarte sigur pe mine, eram stăpân pe picioarele mele, știam foarte multe despre viață.”

De 24 de ani face jurnalism, iar de 22 face parte din echipa ProTv. Înainte era sportiv, practicând atletism de la vârsta de 8 ani. S-a lăsat de sport, în favoarea jurnalismului, deşi i-ar fi plăcut tare mult meseria de antrenor. Se consideră fericit de cariera pe care o are şi dezamăgit de cum merg lucrurile la nivel superior în România.

Am avut plăcerea de a sta la discuții cu unul dintre cei mai longevivi prezentatori în România, un om care are foarte multe să-ți spună și de la care poți învăța la fel de multe. Prezentator al matinalului Ştirilor Pro, care, deși în ciuda faptului că se trezește la ora 4, pentru el e o plăcere, iar ție-ți face ziua mai însorită şi cafeaua mai gustoasă.

Omul pe care-l îndrăgeşti cel mai mult, Mihai Dedu.

24 de ani și încă vă vedem în fiecare dimineață la pupitrul știrilor. Probabil că de când prezentați știrile de dimineață, trezitul cu noaptea-n cap a devenit un automatism. Menționați la un moment dat că nu ați lipsit nici măcar o zi de la serviciu. Să fie oare asta mentalitatea unui sportiv la baze, îndreptat către reușita lucrului indiferent care este acesta?

Nu chiar 24 de ani, 22 se fac de la 1 decembrie, ci pe 4 decembrie pentru că 1 decembrie ’95 a căzut într-o vineri, iar noi am apărut pe 4 decembrie, luni. Există un proverb mai năstrușnic (râde): “Cine se trezește de dimineață e obosit toată ziua.”, sau cască toată ziua, sau nu face nimic. Dar, vorbind serios, dacă te trezești devreme ţi se pare că ziua și noapte următoare au mai mult de 24 de ore.

Cariera de sportiv v-ați început-o în jurul vârstei de 8 ani. V-a atras dintotdeauna sportul, mai anume, atletismul sau a fost o îndrumare mai mult venită din partea familiei?

Nu. A fost pur și simplu un concurs de atletism al școlii, câștigându-l am mers pe sector, de la sector pe municipiu, apoi pe țară și tot așa. Mi-a plăcut foarte mult.

Până când ați practicat?

Am practicat până în ’93 când, în ’92 am început niște cursuri de televiziune. A fost plăcut și am fost mii de oameni care am încercat acest lucru nou, din care, până la urmă, am rămas foarte puțini din zeci din mii. Și probabil că în momentul de față acei zeci mai sunt câțiva care lucrează tot prin mass-media dar suntem împărțiți prin mai multe “zări” ale lumii. Mie-mi place să dau expresii foarte multe, iar una care se potrivește “sunt mulți care conduc mașina dar sunt puțini șoferi.”

Cum v-a dezvoltat sportul ca om?

Foarte mult. Enorm. Și fizic și psihic, din punct de vedere al caracterului. Eu consider că înainte de a împlini vârsta majoratului, eram foarte sigur pe mine, eram stăpân pe picioarele mele, știam foarte multe despre viață. Plecând de mic, de la 8 ani, în tabere, cantonamente, lucruri centralizate cu sportul, am avut parte de experiență. Iar din experiență am învățat din totdeauna. Degeaba ți se povestește dacă nu trăiești momentele respective. Niciodată nu ai să fii un bun profesor dacă nu experimentezi, dacă nu ai elevi. N-ai cum. Și atunci, experiența se adaugă la celelalte lucruri pe care le câștigi în viață. Și asta m-a ajutat enorm.

Care a fost idealul pe care ați dorit să-l atingeți sau chiar ați făcut-o, în materie de sport?

Am avut lucruri foarte importante pe care mi le-am dorit: să-mi cânte imnul, automat să fiu pe locul întâi și să mă aplaude un stadion întreg. Îmi plăcea foarte mult când vedeam la televizor mii, zeci de mii de oameni în tribune care aplaudau și scandau un nume. Bine, asta s-a întâmplat mai mult pe când făceam fotbal, că noi nu prea promovam în anii 70-80 sporturile individuale.

Povestiți-mi puțin despre experiența concursului internațional, Balcaniada.

La Balcaniada am participat în 1985, la 400 m garduri am prins finala, o finală foarte tare la vremea respectivă, printre concurenţi erau doi bulgari foarte puternici și un grec. Eu veneam cu al patrulea timp în cursă, la 300 de metri m-am uitat periferic și am văzut că eram doar eu cu bulgarul pentru medalia de aur, și eu m-am împiedicat, am căzut cu gard cu tot, m-am ridicat dar am terminat din nefericire pe locul 7.

Și cum v-a rămas în minte acest moment?

Ca ieri. Deci nu am să uit niciodată. Și, apropo, acum câțiva ani, în 2015, când s-au împlinit 30 de ani de la eveniment, mi-am dus băiatul pe stadionul respectiv în Grecia, în Insula Creta, și i-am arătat “Uite, aici fraierul de taică-tu s-a împiedicat”. Și i-am arătat exact și culoarul, i-am pus și gardul.

A fost ca un exemplu de ambiție pentru el, puteți spune?

Probabil că da.

Puteți spune că Matei concurează cu dumneavoastră la acest capitol?

Mi-aș dori enorm să aibă ambiția și voința pe care am avut-o eu. Generația voastră este diferită. Nu sunteți la fel. Datorită gadgeturilor, tehnologiei, vieții sociale, lucrurile care vă înconjoară și vă încântă pe voi, mai mult decât pe noi, părinții.

Ce puteți spune că s-a schimbat în lumea sportului de când dumneavoastră nu-l mai practicați?

Am intra pe un tărâm unde am prea multe lucruri urâte să spun și nu agreez foarte multe dintre cele ce se întâmplă. Dar, ca un corolar, ca și când până acum numai despre asta am vorbit, aș putea să spun că este rușinos ca o țară care a dat zeci de campioni olimpici mondial-europeni, nu vorbesc de celelalte competiții mai mici în comparație cu evenimentele pe care le-am amintit, să ajungă să se zbată în asemenea neputință.

Și de ce credeți că se întâmplă acest lucru?

Interesul, sau dezinteresul fată de școală, în primul rând, pentru că înainte existau cluburi special pentru așa ceva. Copii erau îndrumați, existau “ochi de vultur” la profesorii care vedeau ceva, un potențial campion, un viitor sportiv mare. Nu mai avem nici terenuri, nu mai avem nimic, asta este problema cea mai mare. De aceea nu avem: dezinteres total, o ambiguitate la minister, nimeni nu știe cu ce se mănâncă, de ce se mănâncă, dacă se aruncă, de ce se aruncă. Politica își face, din nefericire, loc peste tot și nu e bine.

Până la urmă, oamenii aceștia politici tot dintre noi se ridică.

Da. Dar numai că acei oameni se bazează pe mentalități învechite, pe lucruri care au apus demult și, totuși, încearcă să le implementeze noilor generații. Din nefericire mai prind pe ici pe colo; mai avem și bunici care greșesc, mai avem și părinți care greșesc și de aici ajungem să ne complăcem într-o apă tulbure, într-o apă murdară, lucruri care nu ne fac cinste în străinătate. Care, până la urmă, unde duc? Duc la neputința sportului românesc – că vorbim de sport. Avem și alte domenii unde este o nebunie totală.

Cum vedeți sportul românesc peste 20 de ani?

Sincer? Mai rău ca acum. Dacă nu se schimbă nimic va fi mai rău ca acum, adică nu vom mai avea sport aproape deloc. Este un sport extraordinar de mare să poți să bagi mâna adânc în visterie, să aduni câți mai mulți galbeni, să-ți faci pentru propria familie o viață ușoară, să-i promovezi pe ai tăi cât mai mult și cât mai sus, iar de ceilalți, de prostime, de noi ăștia, care suntem în viața asta zbuciumată, îmi pare rău, dar de noi nu are nimeni grijă. Iar noi ne putem face viața mai ușoară schimbând ceva. Cei tineri pot. Cei mai maturi pot și ei și pot ajuta la dezvoltarea celor tineri. Este loc de elastic. Mie mi se pare că e o cutumă a poporului nostru “Lasă, domle’, merge și așa!”, “De ce să fac eu dacă pe altul nu-l interesează?”, “Lasă că arunc și eu hârtia”. Lucruri minore, mărunte, simple, dar pe care le putem transforma lesne pentru ceva extrem de important pentru viitorul nostru, al vostru și al copiilor voștri.

Ce părere aveți de evenimentele anterior petrecute în toată țara?

Sunt foarte mulți oameni care au ieșit pentru că așa au simțit. Au ieșit pentru că au simțit în suflet, s-au simțit furați, s-au simțit frustrați. Lucrurile astea nu se fac. Ceea ce au făcut guvernanții la momentul respectiv chiar nu se face. Este mult mai ușor și mai cinstit să vii să spui ce vrei să faci, nu să profiți de putere și să faci ceea ce te taie capul în folosul unuia sau altuia.

Dar se va veni cu contraargumentul că puterea este dată de către popor.

Intrăm în procente și nu are sens să vorbim despre prezența la urne în decembrie 2016, pentru că e foarte ușor, aritmetica rămâne și pe hârtie așternută, arătându-ne „adevărul gol-goluț”, adevărata valoare sau adevăratul lucru care s-a întâmplat la vot. Sigur, au ieșit oamenii și au votat într-un anume fel, dar eu ieșit eminamente cei care au vrut așa. Și au fost mai mulți decât ceilalți care au fost impasibili, cărora nu le-a păsat, care au ignorat practic anumite semnale și iată acum unde am ajuns, pentru că nu este deloc bine ceea ce se întâmplă. Lucrurile astea se văd și au început să se vadă din ce în ce mai pregnant și nu au trecut de la începutul anului decât două luni și jumătate.

Repet, revenind la ceea ce s-a întâmplat în Piața Victoriei, inclusiv în toată țara, oamenii aceia au ieșit pentru că au simțit că-i doare sufletul. Și au fost și mulți tineri. Și mai cred că mare parte dintre ei și-au recunoscut astfel vina de a nu fi fost la vot atunci când trebuia.

Se vorbește în actual, în toată lumea, despre fenomenul “fake news”. Cum putem noi, simpli cititori, telespectatori să facem diferența între fals și real?

Depinde despre ce știri vorbim. Vorbim despre anumite televiziuni, vorbim despre anumite posturi de radio, vorbim despre anumite bloguri, vorbim despre anumiți oameni care îndreaptă condeiul spre cineva anume pentru că așa li se dictează sau vorbim în general. Dacă vorbim în general, ne putem da seama dacă acea știre este falsă sau adevărată găsind-o în mai multe surse. Este foarte greu să găsim o știre îmbrăcată în zece culori, este aproape imposibil. În momentul în care predomină o culoare este clar că ne îndreptăm spre acel lucru. Unii dintre noi putem fi și naivi, putem fi și ușor manipulați. Dar să nu uităm că sunt televiziuni care îmbracă o culoare anume numai și numai pentru senzațional. Nu trebuie neapărat din punct de vedere social-politic-economic să îmbrăcăm o știre falsă. Mergem pe mondenități. Acolo sunt de acord că se poate exagera. Știrile pot îmbrăca forme dintre cele mai ciudate, mai necunoscute pentru public, dar o pondere mare o are impactul asupra cititorului, telespectatorului, ascultătorului.

Care au fost cele mai memorabile sau mai puțin memorabile deplasări ale dumneavoastră ca jurnalist pe teren?

Sunt multe. Am fost corespondent și la sport și la știri, nu am mai făcut teren de ceva timp. Nu am una extraordinară nici la polul cu plus, nici la cel nu minus. Toate care au existau au rămas acolo. Dar una în mod excepțional s-a întâmplat când transmiteam live dintr-un cartier mai pe la periferie acum vreo 10-14 ani, nu era nici iluminat stradal, erau blocuri în construcție, un nămol teribil, o mizerie de nedescris, aveam doar lumina de la cameră și au început să dănțuiască unii pe lângă mine de nu mai înțelegeam nimic, nu știam ce voiam să mai spun. Nu-mi mai găseam cuvintele, nu mai știam cum să le mai spun să înceteze. Am mulțumit lui Dumnezeu că s-a încheiat transmisiunea cu bine.

Dacă e să vă uitați în urmă la alegerile pe care le-ați făcut în ce privește cariera, e ceva care vă lasă un gust amar?

Sunt mai multe lucruri care mi-au lăsat un gust amar în cei 24 de ani de jurnalism, începând cu 1 martie ’93, angajat al radioului la ProFm. Sunt multe. Mi-ar fi greu să spun acum strict despre una. Dar au fost. Și, în general, am fost mâhnit de lucrurile care se întâmplă cu bătrânii, copiii, oamenii care sunt neputincioși. Este subiectul unde ar trebui să ne concentrăm cel mai tare, pentru că ei nu pot. Acolo închidem ochii și ne întoarcem cu spatele.

Cum sunt diminețile de weekend, în care nu trebuie să vă treziți la ora 4?

Mai facem și weekendurile, că mai avem știri și în weekend, dar o dată la câteva săptămâni. Dar, oricum, e “dolce far niente”, începem la 7. Dar eu oricum mă trezesc. Nu în fiecare dimineață la aceeași oră fără ceas, dar cinci zile pe săptămână pot să spun că de trei-patru ori mă trezesc fără ceas, la 4 și jumătate mă uit singur la ceas. Și problema e că mai sunt și semne de bătrânețe (râde). Așa se spune, că dacă te trezești fără ceas la o oră atât de devreme, e clar că te paște bătrânețea.

Care sunt activitățile cu care vă umpleți timpul liber?

Am foarte multe lucruri de făcut. Nu le enumăr, sunt pur personale, dar sunt normale. Cel puţin, după-amiezile sunt pline că trebuie să-mi iau băiatul de la școală, mai mergem la antrenament, iar eu fiind șoferul lui fac muncă voluntară (râde), mai fac o piață, mai merg la cumpărături, nu mă omor cu cumpărăturile – mai și greșesc câteodată.

Gătiți?

Poate în ultimul timp așa, am mai cochetat cu bucătăria, dar nu, în niciun caz nu pot fi numit șef.

Matei ce vrea să facă în viitor?

Matei are foarte multe obiective, să dea Dumnezeu să se oprească odată la unul că deja a ajuns la 17 ani. Când patinează spre Justiție, când patinează spre Poliție, când vrea steward, când vrea prezentator TV, când vrea mare fotbalist.

Spuneați că nu v-ați gândit niciodată să vă reprofilați. Dar, făcând un exercițiu de imaginație, v-ați gândi să reveniți la dorința de a de deveni antrenor?

Acum, când știu ce se întâmplă în sportul românesc, nu. Cine a încercat ceva în țara asta, ori i s-a pus pumnul în gură, ori a fost lăsat de izbeliște și catalogat drept nebun și nu a mai fost băgat în seamă.

Care sunt lucrurile care vă fac cel mai fericit?

Să-mi știu băiatul sănătos. Dacă-l știu sănătos, fericirea poate să și-o mai aleagă și el. Eu l-am ajutat cât am putut, de acum încolo ar trebui să-și coordoneze singur viața cât de cât și să-și aducă propria fericire. Eu i-am creat-o și l-am ajutat cât am putut. Dacă am reușit, bravo mie. Dacă nu, rău lui (râde).

Vă considerați un om fericit?

Da. E loc și de mai bine.

Cât de importantă este experiența acumulată pentru a te “lansa” în carieră

În ziua de azi, pentru a te angaja undeva se cere vârsta de 25 și experiența 45, eventual. Abia ieșit de pe băncile facultății nu știi unde te îndrepți, nu știi ce ai putea face cu cei 4 ani de facultate. Așa că aplici pe la toate job-urile posibile care au legătură cu specialitatea ta. Problema este că pentru a aplica la job-ul respectiv îți trebuie un rezumat al activității tale. Ce faci dacă nu ai mai mult de 4 olimpiade la engleză adunate pe timpul liceului și cam atât?
Răspunsul stă în activitățile extracurriculare din timpul liceului și al facultății.

Toate activitățile pe care le faci sunt oportunități ce te lansează mai târziu în carieră.

Poate nu ești pregătit să mergi în căutarea unei pasiuni. E greu să îți definești pasiunea la vârsta de 17 ani. Nu mulți dintre noi o fac, nu e nicio grabă, timp este. Dar e important să lucrezi la viitorul tău, e important să te implici în comunități de binefacere, în diferite proiecte la nivel școlar sau local, în trupe de teatru, în ziarul sau radioul liceului. Sau chiar să te duci să faci practică la un cabinet de avocat sau medical, dacă știi că ăsta e drumul tău. Nu știi niciodată de unde ”sare iepurele’ și ce impresionat va fi angajatorul sau cel care se uită pe fișa de ta de internship la o companie în care îți dorești atât de mult să lucrezi. Pentru că, din proprie experiență, îți crește inima atunci când auzi „Nu pot să cred ce CV ai la vârsta ta!”.

Aceste activități sunt importante, mai ales, pentru că te dezvoltă. Întâlnești oameni, întâlnești experiențe, vezi locuri, înveți din fiecare. Te lansează în lumea reală. Și îți vor oferă oportunități inimaginabile. Nu pierde nicio secundă! Fă-te important pentru viitorul tău! Evaluatorilor/angajatorilor le plac tinerii implicați, curajoși, cu inițiativă.

Nu sta degeaba! „Șansa” e înșelătoare.

Cunosc multe persoane care au ajuns la vârsta de 20 și ceva de ani și încă nu cunosc pe ce drum să meargă. Sau studenți care fac o facultate doar ca să fie făcută; termină o facultate de jurnalism, drept sau medicină și nu au făcut nicio practică până atunci, așteaptă rezidențiatul sau „șansa” de a prinde un loc în presa scrisă. E realizabil, dar îți va veni mult mai greu să ajungi să prezinți știri, spre exemplu, la o televiziune bună dacă te limitezi la munca la un ziar local, sau chiar și național. La liceu, treaba e ca și la facultate: totul constă în experiențele (practicile) și cunoștințele adunate. Și în relațiile pe care ți le faci – pentru că totul este despre oameni.

Așa că „înarmează-te” cu o sumedenie de activități, fă-ți un portofoliu, și fugi în lume și aplică la orice job/internship găsești.

Dacă aveți nevoie de mai multă motivație, inspirație, sfaturi în carieră sau internshipuri oriunde în lume, #InternQueen vă poate ajuta.

Be Wanted!

Signed,

An Intern-A-holic Girl

Lorand Soares Szasz: “Mi-aș dori ca atunci când îmi închei drumul pe acest Pământ, să se spună: Lorand, un mare OM. Nu, Lorand, un mare speaker.”

Dacă sunteți antreprenori, pasionați sau cel puțin interesați de domeniul afacerilor, cu siguranță ați auzit de Lorand Soaresz Szasz. Sau, cel puțin, aveți un prieten care să fi auzit de el, sau să fi fost la unul dintre seminariile pe care le ține. 

Dar dacă nu sunteți antreprenori, atunci trebuie să-l cunoașteți pe Lorand ca fiind un om împlinit, fericit de viața pe care o are. Un tânăr care a ieșit din conformismul sistemului “fără facultate nu se poate” și a tot căutat până și-a găsit drumul cel mai potrivit. Un antreprenor de succes cu o ambiție de fier, un business coach care te va învăța tot ce trebuie să știi ca să ai o afacere de succes, și un profesionist care-și face munca cu entuziasmul și curiozitatea unui copil. 

Let’s (L)EARN! 

Credits: LSS Club

Lorand, aș putea spune că te-am cunoscut în mediul online, acolo unde-ți promovezi cel mai bine afacerea. Am participat și la seminarul tău susținut la Bacău, și, în prezent, îți citesc cartea „Drumul tău către succes”. Cum ai defini drumul tău către succes?

Nu cred că ar fi foarte indicat să îmi definesc singur drumul către succes. E drumul meu, sunt subiectiv. Până la urmă ne împlinesc lucruri diferite pe fiecare dintre noi.

Drumul meu e frumos, dar e al meu. Deci nu contează o definiție a lui. Important e ca fiecare dintre noi să ne găsim fericirea asta.

Scriu aceste rânduri din concediu . Am comandat un cocktail fără alcool, iar când am gustat băutura din mango, banane, căpșuni și frutucul pasiunii nu m-a încântat foarte mult combinația aleasă. În schimb, soția mi-a spus că este probabil cel mai bun cocktail pe care l-a băut vreodată.

Atunci mi ’s-a aprins beculețul’ și mi-am dat seama că viața este exact ca un cocktail. Fiecare punem ce ne place mai mult în pahar până găsim acea combinație care ni se pare perfectă. Când ajungem la acea combinație, spunem că avem succes. Dar acea combinație poate să fie oribilă pentru altcineva.

De aceea, inclusiv în cartea ,,Drumul tău către succes” pe care am scris-o cu Brian, nu vorbim despre drumul nostru către succes, ci despre cum să găsești drumul tău către succes.

Povestea ta o cunoaștem în mare. Dar despre ce sunt curioasă și nu cred că ai intrat în detalii până acum, este faptul că ai făcut două facultăți, dacă nu mă înșel. Care sunt acelea și de ce nu ai continuat pe drumul lor?

Le-am făcut, da’ nu prea. (râde) Adică nu le-am terminat niciodată. Am început Studii Europene și Psihologie.

Am renunțat la ele când eram în anul 2 la Studii Europene și anul 1 la Psihologie.

Motive sunt mai multe. În primul rând, simțeam că nu învăț nimic practic. Că o să termin patru ani și tot nu o să mă ajute la nimic. În al doilea rând, mi s-a invit oportunitatea de a pleca în Portugalia la muncă și am ,,înghețat” facultatea cu intenția de a continua când mă întorc, doar că nu m-am mai întors după câteva luni, ci după 7 ani.

Ai ajuns în Portugalia, acolo unde ai cunoscut-o și pe cea care urma să-ți fie soție, te-ai angajat grădinar și în ceva timp ai reușit să intri în cea mai mare firmă de business coaching din lume. În Portugalia cum ai ajuns?

Am plecat în Portugalia la invitația unui prieten portughez care fusese în Romania și care, pe perioada vizitei, a avut neplăcerea de a pierde actele (pașaportul). Am mers cu el la Ambasadă în București și l-am ajutat să își rezolve problema. Drept recompensă mi-a spus că oricând pot să-l vizitez în Portugalia. Asa că în 2002 am plecat pentru o lună în Portugalia.

Am luat împrumut 100 de euro de la părinți și l-am rugat pe prietenul meu din Portugalia să-mi caute ceva de lucru 2 săptămâni ca să pot să îmi plătesc datoria. Așa am ajuns prima dată în Portugalia. Două săptămâni am lucrat în grădinărit și două săptămâni am vizitat Porto și Lisabona.

Scopul meu era să vizitez o țară frumoasă, nici un moment nu mi-a trecut prin cap să rămân acolo…dar lucrurile s-au schimbat după prima lună. Am găsit o țară frumoasă, o climă perfectă și oameni extrem de prietenoși, zâmbăreți și primitor. M-am îndrăgostit de Portugalia.

M-am întors după o lună în Romania, dar capul meu stătea tot la Portugalia. Am început anul doi la Studii Europene și anul întâi la Psihologie, dar după câteva luni m-am hotărât să las tot și să mă întorc în Portugalia. Tot asa, am împrumutat bani de la părinți pentru un bilet dus, am pus totul într-o geantă și am plecat.

Dar în echipa lui Sugars cum ai intrat?

Cred că e corect să stabilim un lucru de la început. ActionCoach Portugalia este o franciză a marii companii ActionCoach deținută de Brad Sugars.

Evident, sistemul era pus la punct de el și acel sistem m-a pregătit. Însă nu pot să spun că am lucrat îndeaproape cu Brad Sugars. Am discutat cu el, am învățat direct de la el în câteva ocazii și i-am cerut câteva sfaturi, dar nu am format împreună o echipă.

Și ca să răspund la întrebare, în ActionCoach am ajuns ca asistent pentru un coach, după ce fusesem grădinar, ajutor de bucătar, bucătar, recepționist, asistent etc. Practic, am trecut prin 9 posturi și 2 firme pană să ajung să lucrez în ActionCoach, care pe vremea respectivă se numea ACTION International. Nu ratam nicio oportunitate de a crește. Eram tânăr și aveam ,,tupeul” de a profita de fiecare oportunitate care mi se ivea.

Ai mai auzit de business coaching până atunci?

Nu, habar nu aveam cu ce se mănâncă. Eu visam să lucrez în aeroport, la ghișeu. (râde) Avantajul meu a fost că am avut mintea deschisă la fiecare oportunitate, la fiecare domeniu nou pe care îl cunoșteam. Eram ca un nou-născut care vine pe lumea asta fără prejudecăți. Absorbeam orice informație, învățam ceea ce mi se spunea. Stăteam peste program ca sa învăț și să reușesc să fiu la nivelul celor din firmă sau chiar să-i depășesc. Am plecat cu un handicap: nu știam (bine) limba și nu cunoșteam domeniul. Mi-am propus ca în puțin timp să nu mai am acest handicap. Și am reușit. În mai puțin de 2 ani aveam renumele de cel mai bun om din firmă.

Ce te-a surprins plăcut sau ce ți-a atras atenția cel mai mult la acest domeniu?

Să fiu sincer, la prima impresie, mi-a plăcut că nu mai trebuia să muncesc fizic. În sfârșit mergeam și eu la birou. (râde) Cu timpul, am înțeles, de fapt, că ajutăm oamenii.

Nu doar ca să aibă o afacere profitabilă, dar să fie și oameni mai buni. Să fie șefi mai buni pentru angajații lor, parteneri mai buni, soți sau soții mai bune și așa mai departe.

Vedeam cum angajații sunt mai fericiți la locul de muncă sau că familiile lor erau fericite pentru că el/ea avea în sfârșit timp și pentru ei. Iar acest lucru îmi dădea și îmi dă în continuare o satisfacție fantastică.

Care au fost cele mai memorabile întâlniri de până acum?

Sunt multi oameni de la care am învățat. Începând cu părinții mei care, deși nu au pregătire în afaceri, mi-au dat ce era mai important pentru succesul meu: caracterul, principiile morale care construiesc totul acum.

Am continuat cu câțiva profesori sau mentori din școală și liceu care au știut să scoată ce este mai bun dintr-un copil aparent rău. Amintesc aici fost mea dirigintă din liceu, Hanna Bota, sau capelanii liceului – Timiș Alexandru și Sorin Petreacă. Unii au fost alături de mine în fiecare moment și m-au ajutat, alții pur și simplu au fost înțelegători și nu m-au exmatriculat atunci când am făcut prostii (și am făcut multe, din păcate).

Desigur, în ultimii zece-doisprezece ani am avut mulți mentori în domeniul afacerilor, de la șeful meu, Paulo din Portugalia sau proprietarul francizeci ActionCOACH din Portugalia, Paulo de Vilhena (da, aveam doi șefi cu numele Paulo, șeful direct, proprietarul francizei din Porto și șeful șefilor, proprietarul francizei din Portugalia), la care mă uitam cu admirație și cu care azi colaborez. Brad Sugars, Brian Tracy, T. Harv Eker, Jack Canfield, Robin Sharma, Tony Robbins (pe care încă nu l-am cunoscut personal, dar cu care m-am “întâlnit” prin cărți și cursuri), Sir Richard Branson, Allan Pease, Brendon Bruchard, Steve Wozniak și mulți alții.

Pe cine ți-ar plăcea să întâlnești în următorii 5 ani?

Elon Musk, Warren Buffett, Jeff Besos, Mark Zuckerberg, Bill Gates, Nick Vujicic, Tony Hsieh, Simon Sinek, Martin Lindstrom, Robert Kiyosaki, Tony Robbins, Vishin Larkin, Dr. John Demartini, Donald Trump (nu din postura de președinte, ci din postura de antreprenor), Țiriac, Frații “Dedeman”, Florin Talpeș și mulți alții. Am o lista lungă de cursuri la care îmi doresc să particip și de oameni de la care vreau să învăț și cu care să colaborez.

Credits: LSS Club

Care au fost experiențele mai puțin plăcute din care ai simțit că ai învățat și evoluat cel mai mult? Le poți rezuma?

Chiar recent am făcut un webinar cu cele 7 greșeli pe care le-am făcut în afaceri și care m-au costat peste 100.000 de euro. Dar au fost momente și din viața personală care m-au marcat.
Spre exemplu, plecarea mea din țară și viața grea pe care am dus-o până când mi-am găsit drumul. Am înțeles multe lucruri atunci care acum mă ajută.

Un alt moment important, dar extrem de greu, a fost când m-am întors în țară. În doar șase luni am pierdut tot, inclusiv banii de la nuntă. Dar au fost multe alte momente grele în viață care m-au învățat lecții importante.

Pe Vania, soția ta, cum ai cunoscut-o?

Oh…despre asta aș putea să scriu o carte. O carte de vânzări și de perseverență. 🙂
Am văzut-o prima dată într-o tabără de vară, mai exact la concertul final din tabără. Ea cântă foarte foarte frumos și era în grupul care cânta la concertul de final. Acolo am văzut-o prima dată și l-am rugat pe prietenul cu care eram să mi-o prezinte. Prima interacțiune a fost: Hi, nice to meet you! Bye! Nu știam portugheză și ea era de mână cu prietenul ei din acel moment.

După aceea au urmat multe luni în care am încercat să o conving să iasă cu mine și să mă placă.

Cum te încurajează și te motivează zi de zi?

Crezând în mine. Ea este cea care a crezut în mine când încă eram ajutor de bucătar (atunci ne-am cunoscut). A fost alături de mine în toate momentele bune și grele din viață. A crezut în mine chiar dacă asta a însemnat să renunțe la țara ei și să vină cu mine în necunoscut.

Pe lângă asta, e o femeie foarte isteață. Mi-a dat idei pentru afacerea mea care mi-au adus foarte mulți bani. Mă ajută de fiecare dată cu părerea ei despre oameni…al șaselea simț, știți cum e.

Dar cel mai mult mă motivează faptul că ma iubește așa cum sunt și, totuși, mă face un om mai bun.

Dacă te-ai întoarce în urmă cu 5 ani, ce ai schimba la felul cum făceai sau vedeai lucrurile?

Nu cred că aș schimba ceva anume. Toate lucrurile care s-au întâmplat au fost cu un motiv. Poate aș face lucrurile mai repede. Aș angaja mai repede. Aș începe să fac seminarii mai repede. Aș scrie prima carte mai repede… etc. Frica m-a ținut pe loc sau m-a încetinit de multe ori. Acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că a fost o prostie și că mi-a fost frică fără motiv, dar cine știe! Poate că acesta a fost ritmul potrivit pentru mine. Sunt fericit cu ce am făcut și ce om am devenit.

Ce iubești cel mai mult?

Femeile…din viața mea: Vania și Melissa, fetița noastră de 7 luni.

Care e modelul tău în viață?

Cred că poate să existe un singur model în viață. Oameni din jur ne pot inspira dar nimeni nu este perfect încât să-l iei ca model. De aceea cred ca singurul model cu adevarat care poate să fie 100% “copiat” este Iisus.

Un bilanț în câteva cuvinte al anului 2016?

Am devenit tată, am trecut de un milion de euro cifra de afaceri, am fost în concediu aproape 3 luni cu Vania (și ulterior cu Melissa) și m-am concentrat cu adevarat. A fost anul în care am hotărât să mă concentrez pe o singură afacere și să o duc la nivel mondial.

Ce vrei să faci nou în anul 2017?

Dacă v-aș spune nu ar mai fi surpriză.
Orice vom face în 2017 o să fie cu un singur scop: să ajutăm cât mai mulți antreprenori să transforme afacerea lor în pasiune și cât mai mulți tineri să transforme pasiunea lor într-o afacere profitabilă.

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Deja sunt mare și fac mai mult decât am visat, dar mi-aș dori ca atunci când îmi închei drumul pe acest Pământ, să se spună: Lorand, un mare OM. Nu, Lorand, un mare speaker.

Ce vrei să schimbi prin ceea ce faci?

Mentalitatea de a face afaceri cu buzunarul. Afacerile se fac cu capul și cu sufletul. Vreau să văd antreprenori fericiți cu ce fac, cu afaceri profitabile care le oferă lor un stil de viață frumos și echilibrat, mai mulți bani angajaților, mai mulți bani investitorilor, mai multe impozite plătite către stat (da, dacă îți merge bine afacerea înseamnă mai mult impozit, lucru care ar trebui să te bucure, nu să te întristeze), mai mult profit care să fie investit în inovație și în servicii și produse mai bune pentru clienți. Adică vreau o lume în care toți ieșim mai câștigători.

 Te consideri un om fericit?

Da.